Fugim ca trenurile

Aseară l-am cunoscut pe Anton, un bulgar care s-a mutat de 3 săptămâni în Bucureşti ca să facă graphic design şi de la care am aflat de o mulţime de baruri şi locuri faine de vizitat în Bucureşti, unele chiar aproape de munca mea, de care n-am avut habar vreodată.

Uneori e bine să vină cineva din exterior şi să-ţi deschidă puţin ochii la ce e în jurul tău şi câte lucruri minunate ai la dispoziţie.

Mi-a povestit că îi place cât tineret şi câte baruri găseşti în centrul Bucureştiului, mai multe chiar ca la Londra, doar că singura dezamăgire e că nu poate lega prietenii durabile.

Îşi spune povestea pe fast forward cam de 2-3 ori pe seară, povesteşte aceleaşi lucruri cu străinii, de unde e, pe unde a mai umblat, ce i-a plăcut şi ce nu. Mereu vede oameni noi, mereu sunt aceleaşi întrebări şi aceleaşi răspunsuri.

Şi m-am gândit ce viaţă duceam la Piatra Neamţ, unde vedeam zilnic aceiaşi 30 de oameni, dar ştiam aproape tot despre ei, ce fac zi de zi, unde se duc în vacanţă, ce au văzut frumos în alte părţi, ce fac familiile lor. În liceu aveai cum să legi prietenii, să munceşti zi de zi pentru ele, să le dezvolţi frumos, să povesteşti, să munceşti, să faci lucruri diferite după ore.

Astăzi, cea mai mare parte a timpului o petreci cu colegii de muncă. Cu unii ai multe în comun, cu alţii mai nimic, cu unii îţi face plăcere să lucrezi, pe unii nu vrei nici să-i vezi. Ai la dispoziţie mult mai mult timp pentru legat prietenii, relaţii solide, doar că acum au intervenit alte lucruri care te împiedică să faci asta: acum munceşti pentru bani, nu ai timp să-i ajuţi pe alţii, nu cumva să nu-ţi faci norma sau să fie celălalt avansat. Acum nu mai suntem chiar aşa sinceri unii cu alţii, ne gândim doar la ce avem de câştigat de pe spinarea celuilalt, cu ce mă poate ajuta vecinul. Acum nu ştii când se mută la un alt job colegul tău cu care abia ai început să vorbeşti. Acum oamenii vin şi pleacă mai des ca trenurile din Gara de Nord, alergând mereu către ceva mai bun.

În liceu stăteam acolo, toţi diferiţi, toţi la fel, cu bune, cu rele. Cu note mici, cu vise mari, cu teme grele, dar ne respectam diferenţele, ne ajutam să creştem toţi şi ştiam că suntem împreună, pentru o bună bucată de timp. Iar asta ne dădea încredere.

În cine mai ai încredere că va fi lângă tine o perioadă lungă de timp de acum înainte?

Ce bine ar fi ca locurile pe unde trecem să fie ca un alt liceu…