Cui îi place minciuna?

Nici mie.

Nu îmi place să fiu minţită, dar de minţit, recunosc, mai mint. Ca să evit o ceartă, cel mai des, sau ca să fac pe cineva să se simtă bine.

Dar e aiurea, e nasol rău să minţi. E nasol tare să afli minciuna celuilalt şi el să spună tare şi răspicat că e sincer. Asta e partea cea mai nasoală. Că tu ştii. Şi odată ce ştii, nu te mai încrezi neam în celălalt.

Da, spun minciunele pentru că sunt slabă, dar prefer să nu fiu minţită. Prefer ca ceilalţi să fie mai curajoşi ca mine şi să mă molipsească. Admir curajul celuilalt, admir sinceritatea crudă până la cinismul maxim de pe lume. Ştiu că după ce mă loveşte ca o găleată de gheaţă în cap, o să-i sărut mâna pentru sinceritate.

Apreciez maxim când cineva e sincer crunt, crunt de sincer. Apreciez şi mă face să respect şi mai mult omul din faţa mea.

Decât diplomat cu vorbe dulci şi prefăcute, mai bine “mai de la ţară”, sincer şi direct.

 

Comments

comentarii

Powered by Facebook Comments

Shares